Clădirile istorice de pe străzile centrale ale Bucureștiului – multe dintre ele ridicate acum aproape un secol – cad pe zi ce trece în uitare și degradare. Fascinantele fațade cu elemente Art Nouveau sau neoromânești sunt acum degradate şi cu tencuiala căzută. De ce rămân aceste imobile, adevărate bijuterii arhitecturale nereabilitate de proprietari sau autoritățiț În cele ce urmează vom explora motivele reale care blochează reabilitarea lor, argumentele aduse de experți şi autorități, soluții preluate din alte orașe europene – și ce înseamnă dezavantajele menținerii situației actuale versus avantajele unei reabilitări.
Probleme legislative și financiare
La nivel național există teoretic o lege a „fațadelor” care obligă proprietarii să-și repare imobilele degradate. Legea 153/2011 prevede că deținătorii clădirilor a căror fațadă este în stare periculoasă trebuie să realizeze lucrări de reabilitare . Autoritățile locale aveau obligația să întocmească un program de inventariere și notificare, iar în caz de pasivitate a proprietarilor, săintervină și să recupereze cheltuielile (inclusiv prin amenzi). În practică, însă, legea nu s-a pus în aplicare. Autoritățile locale nu au alcătuit regulamentul de implementare și nici nu au inventariat sistematic clădirile cu fațade degradate. În București, de exemplu, primăriile de sector nu au identificat și notificat proprietarii de drept: singurul efort a fost realizarea unei liste privind clădirile cu risc seismic. Se remarcă că „există legea fațadelor din 2011, dar primarii nu au mișcat un deget ca să o aplice”.
Mai mult, Legea 153/2011 are excepții semnificative: clădirile clasate ca monumente istorice sunt exceptate de obligativitatea reabilitării fațadelor conform acestei legi. Astfel, multe case și blocuri de valoare istorică din centrul orașului sunt scutite de prevederile care altminteri i-ar obliga pe proprietari să intervină. Ca urmare, deși patrimoniul arhitectural este protejat prin legea monumentelor (lei 422/2001) și nu permite demolarea sau schimbări arbitrare, aceeași lege nu îi obligă în mod direct pe proprietari să aloce bani pentru întreținere – trebuie ca autoritățile locale să vină cu programe proprii de sprijin. Iar acestea au întârziat să apară.
Mai mult, au apărut în ultimii ani modificări menite să încurajeze reabilitarea, însă neaplicate. Încă din 2016 primăriile ar fi avut posibilitatea legală să contribuie financiar la refacerea blocurilor vechi, apoi să recupereze banii de la proprietari. De asemenea, Legea 153/2011 acordă, în teorie, facilități – credite guvernamentale cu dobânzi subvenționate și garanții de stat pe 5 ani pentru proprietarii care doreau să-și reabiliteze fațadele. În practică însă fondul de garanții a fost oprit în 2015, iar primăriile nu au accesat niciun program de finanțare prin aceastălege. S-a constatat că autoritățile locale „ nu au înregistrat cereri de finanțare prin Legea Fațadelor” și că, din 2015, Ministerul Finanțelor nu a mai alocat plafonul de garanție necesar creditelor. În consecință, șirul de legi și facilități promise rămâne doar pe hârtie, iar clădirile vechi din centru nu primesc finanțare publică consistentă.
Probleme ale proprietății și administrării
O problemă care reiese din interviuri recente este fragmentarea proprietății în clădirile vechi. Adesea un imobil are zeci de proprietari – fiecare cu un apartament – iar unele din apartamente sunt încă în proprietatea statului sau a unor firme. Primarul Sectorului 2 Radu Mihaiu oferă exemplul unui bloc cu 10 apartamente: 7 dintre ele deținute de statul român, iar proprietarii celorlalte 3 nu pot repara fațada pe cont propriu. Astfel, statul nu investește, iar oamenii care vor să facă lucrări trebuie puși la plată pentru blocul prin supraimpozitare – o măsură inutilă dacă majoritatea proprietarilor sunt instituții publice inerte. În esență, primarul Sectorului 2 spune: „supraimpozităm pe cei care ar vrea să facă ceva, dar nu-și permit sărepare toată clădirea”. Practic, mulți proprietari de bună credință sunt frustrați: o mică cotă dețin într-o clădire mare, nu pot acoperi lucrările, iar legea nu îi ajută.
În plus, mulți locatari sau proprietari sunt persoane în vârstă, cu venituri mici. Sectorul 2 arată că aceștia nu pot obține credite ipotecare pe astfel de imobile vechi. Imaginile unor bătrâni care locuiesc în case degradate au devenit simbolice în București. Nu există nici stimulente reale pentru un pensionar să se asocieze cu vecinii și să contracteze o lucrare de renovare. Drept urmare, multă lume pur și simplu ignoră investiția: ei speră, chiar fără speranță rezonabilă, că primăria va face ceva, că va exista un program comun sau că se va vinde proprietatea; atâta doar că nimeni nu cumpără case fără utilități și cu avarii structurale.
Adesea vorbim și de zone care nu mai sunt strict rezidențiale – de exemplu clădiri de birouri, sedii de firmă, spații comerciale. Când un apartament e declarat sediu de firmă, cheltuiala de reparație cade exclusiv pe asociația de proprietari. Între timp, interesul de speculație în centrul vechi e relativ scăzut. Lipsa unui model economic clar descurajează investițiile private. Practic, un impas birocratic și de interese face ca discuțiile despre reparații să rămână la nivel de teorie.
Lipsa finanțării și a stimulentelor
Lipsa banilor este probabil motivul cel mai prezent în dezbateri. Practic, proprietarii spun că nu au cu ce plăti reparațiile costisitoare, iar primăria nu are fonduri să le subvenționeze. BucPress și Gândul au relatat despre programe pilot: de exemplu, Primăria Capitalei a demarat în 2020 un program de refacere a fațadelor pentru câteva clădiri vechi în care PMB deține cotă-parte, precum blocuri de pe Calea Victoriei. Până acum s-au cheltuit circa 2 milioane de euro pentru aceste lucrări. Autoritățile centrale planifică să acorde alte milioane, dar numărul imobilelor degradate e mult mai mare. Orice sumă investită este insuficientă fată de necesarul real, de zeci de milioane, iar coordonarea la nivel municipal lipsește.
Problema finanțării este un cerc vicios. Dacă primăria nu oferă sprijin (subvenții, credite, garanții), proprietarii individuali nu pot mobiliza resurse. În martie 2017, un reportaj arăta cum primăriile municipalității ciuntesc propria legislație: sectorul 3, de pildă, a aplicat hotărâri pentru amenzi pe clădirile neîntreținute, însă banii amendați merg de regulă la buget, nu la lucrări. În schimb, s-a implementat și o măsură de avizarea unilaterală a asociațiilor de proprietari cu bani publici, dar efectiv nimeni nu a luat credite de la stat pentru astfel de reparații. Pe altăpate autoritățile afirmă că nu există solicitări de la nimeni, deși legea le-ar fi permis proprietarilor să plătească și apoi să recupereze costuri. În realitate, garantarea creditelor de stat a fost încheiată (nu mai sunt fonduri pentru garanție), iar multe primării nici nu aveau proiecte de implementat.
Eșecul monitorizării și sancțiunilor
Practic, administrația locală și centrală nu a monitorizat niciodată eficient situația. Locuitorii sunt surprinși zilnic cu noi bucăți de tencuială prăbușindu-se pe stradă. Accidentele au fost – din fericire neînsemnate, dar riscul e major. Pe orice bulevard central găsești minimum un bloc din care cad bucăți de fațadă. De mai multe ori, pompierii au fost chemați de urgență când un ornament de beton de pe un imobil centenar era aproape să cadă pe trecători. Aceasta demonstrează cât de urgentă ar fi repararea fațadelor – nu doar ca simplă estetică, ci de siguranţăpublică.
În plus, chiar dacă au existat legi cu amenzi grele (art.1 din Legea 153/2011 prevede sancțiuni de până la 15.000 lei pentru edilii care nu pun în aplicare legea), ele nu s-au pus niciodatăîn practică. Nici prefecturile nu au somat primarii, deși aveau prerogativa să sancționeze administrațiile locale pentru inacțiunea lor. În concluzie, nimeni nu e tras la răspundere pentru neglijență: legea există, dar statul – central sau local – nu o aplică, și de aceea blocurile continuă să stea nereabilitate.
Soluții din alte orașe și capitale europene
În România, orașe ca Oradea și Timișoara au adoptat „legea fațadelor” în formă funcțională. Oradea a introdus încă din 2012 o normă care obligă proprietarii să restaureze clădirile degradate din centrul istoric; legea a devenit obligatorie în 2013 pentru toți cei din zonă. Autoritățile locale orădene combină amenzi și facilități: cei ce nu reabilitează riscă amenzi între 50 și 2.500 lei, iar proprietarii care repară pot accesa împrumuturi cu 80% rambursabile de către ei și 20% suportate de primărie. Mai mult, Oradea oferă scutiri de impozit pe 5 ani pentru monumentele restaurate. În Timișoara s-a modificat legea astfel încât primăriile să poată cofinanța lucrări de restaurare a fațadelor, șarpantelor și acoperișurilor monumentelor istorice. Practic, în ambele orașe responsabilii și proprietarii împart povara reparației: municipalitate alocă bani publici, iar cetățenii acționează la termen sub amenințarea sancțiunilor.
La nivel național, un pas recent e promulgarea în 2024 a unei legi care scutește de taxe clădirile monument în reabilitare. Astfel, proprietarii care demarează lucrări de restaurare pentru casele clasate nu mai plătesc impozitul pe clădiri pe durata proiectului. Măsura seamănă cu facilitățile din Franța (legea Malraux oferă reduceri fiscale pentru restaurarea fațadelor în zone protejate) sau Germania (sprijin financiar la nivel local) – principala idee fiind că taxele economisite compensează o parte din investiție. Similar, capitale precum Paris, Londra sau Viena oferă granturi de la organizații de patrimoniu (Historic England, Heritage Europe etc.) și creditări avantajoase pentru proprietarii de case vechi. Câteva exemple: Parisul menține programe de subvenții locale pentru fațade istorice, iar Berlinul cere obligatoriu proprietarilor să mențină monumentele, cu sprijin financiar de la stat pentru derularea lucrărilor. Deși nu există o „rețetă unică europeană”, tendința e clară: renovarea monumentelor se face prin combinarea sancțiunilor cu stimulente fiscale și financiare.
Dezavantajele stagnării
Situația actuală aduce dezavantaje evidente. În primul rând, siguranța publică este amenințată. Blocuri căzute în paragină pun în pericol pietonii – zilnic cad bucăți de tencuială, plăci decorative sau zidărie. În al doilea rând, estetic și economic, centrul orașului pierde potențial. Interesul public și turistic scade: Vom ajunge in situația in care „trecătorii se vor apropia de zona istorică cu teamă sau o vor ocoli” din cauza atmosferei. În loc să devină un pol de atracție, fațadele cu igrasie și magazinele degradate creează „un sentiment de nesiguranță” și transformă zona într-una „tot mai pustie”. Practic, Bucureștiul pierde identitate: dacă arhitectura veche ar fi conservată, orașul ar fi cu mult mai atractiv și coerent. Dacă situația nu se va îmbunătăți cei care caută activități culturale sau plimbări plăcute vor ocoli centrul, iar centrul nu va atrage nici investitori, nici locuitori noi. Mai mult, nicio autoritate nu își asumă consecința: repararea se amână, construcții noi nu se ridică (că legea protejează clădirile), deci clădirile vor stau goale. Această situație are și un cost economic: valori imobiliare stagnante, pierderi de venituri bugetare (prin clădirile nefolosite) și potențiale amenzi europene dacă patrimoniul se distruge.
Avantajele reabilitării
În schimb, beneficiile unei reabilitări ar fi numeroase. Un studiu urbanistic subliniază că restaurarea completă a centrului sporește atractivitatea orașului, întărește identitatea locală și crește calitatea vieții locuitorilor. Un centru istoric refăcut oferă un mediu plăcut pentru locuitori și vizitatori: străzi pietonale frumoase, expoziții de artă, magazine de calitate și evenimente culturale. Turismul ar primi un imbold (peste 30% din turiști aleg orașe cu centre istorice bine puse la punct), iar antreprenorii s-ar înghesui să-și deschidă afaceri (cafenele, pensiuni, ateliere) în clădiri restaurate. De asemenea, reabilitarea corectă are avantaje pe termen lung: clădirile vor fi mai rezistente la cutremure (prin consolidarea structurii) și mai eficiente energetic (prin izolări noi). Pe termen lung, valoarea imobilelor crește, iar comunitatea poate economisi bani prin bugete mai stabile (taxe atrase prin renovări în loc de fonduri de urgențăpentru intervenții de ultim moment).
Nu în ultimul rând, există și un beneficiu social: reabilitarea ar reda mândria localnicilor. În multe orașe europene, zonele istorice renovate sunt locuri unde oamenii se plimbă cu plăcere, fac cumpărături, ies la un ceai sau admiră arhitectura – trăiesc orașul. În București, restaurarea centrului ar crea noi spații publice sigure și primitoare pentru pietoni, ar reduce presiunea asupra locuințelor degradate, și – foarte important – ar demonstra că avem grijă de moștenirea noastră.
Problema clădirilor vechi din centrul Bucureștiului este una complexă: suprapune probleme legislative, financiare și sociale. Administrația din București ar trebui să își trateze imobilele istorice ca o bogăție – oferind stimulente sau sancțiuni. La noi, legislația potrivită există pe hârtie, dar „stă blocată de ani de zile”. Soluția începe cu implicarea reală: autoritățile locale trebuie să facă inventarul clădirilor problemă și să aplice legile într-un mod coerent. Primăriile trebuie să lanseze programe integrate (fonduri locale, credite guvernamentale, facilități fiscale) similare celor din Oradea sau Timişoara. Proprietarii trebuie să fie informați și încurajați să acționeze și ei (de exemplu cu scutiri de taxe precum cea recentă de la nivel național). Numai astfel degradarea va fi stopată. În lipsa acestor măsuri, continuăm să abandonăm „știința de a ne bucura de spectacolul spațiului public”. Iar prețul acestui abandon este pierderea unui București frumos și sigur, prietenos cu pietonii și mândru de trecutul său.